Imi plac garile , ca orice alt loc aglomerat, cu oameni pestriti care se amesteca intr-o violenta miscare browniana.De ce ?Probabil pentru ca ele imi acorda anonimatul;ele sunt locul unde ma cunosc doar eu si unde nu trebuie sa dau socoteala nimanui de actele mele,dar mai ales de ceea ce sunt sau simt ca sunt si de ce simt ca sunt – acolo unde altii nu trebuie sa ma vada;unde trenuri vin si pleaca fara sa dea,la randul lor ,socoteala.

Si-apoi,mai e mersul cu trenul –calatorie lejera,posibil plina de peripetii;si mai sunt sinele si luminile de pe peron.Uneori ,cand e ceata,sinele par infinite; la fel si lumina felinarelor care se contopesc cu picaturile fine si reci de ceata.E umeda si incacioasa ceata ,iar gara,murdara si zgomotoasa ,geme in agitatia continua dintre  trenuri,linii si peroane.

In gari,nimeni nu stie unde merg altii; e insa posibil sa se intalneasca in acelasi tren si sa aiba, poate ,chiar aceeasi destinatie.