Tu nu intelegi ca atunci cand iubesc ma leg intreaga de fiinta ta ? Chiar daca tu nu te simti mai greu , eu sunt acolo toata; langa tine, insetata de tine, de ceea ce esti,de felul in care mi te reprezint si imaginez in ipostazele in care ai avut loc perfect, si-n altele ,in care poti avea loc mereu, caci tu esti omul potrivit la locul potrivit?Nu intelegi ca ma reflectez complet in tine pana-mi dispare umbra,pana ma cuprind valuri nervoase si lumea se-neaca-n culori ?Nu intelegi ca desi lumea ta e alta ,lumea mea e perfect complementara cu a ta?Si ca desi nu crezi ca poate exista o conexiune atat de stransa intre doua fiinte,eu simt atat de mult?In lumea mea totul e o hiperbola a sentimentelor tale limitate,totul trece dincolo de marginile tale .Opreste-te tu acolo ,dar incearca macar sa intelegi ca eu sunt dincolo si ca ceea ce e dincolo exista de asemenea;chiar daca e latura invizibila a lumii tale .Opreste-te o clipa si incerca sa-ti imaginezi cum e sa iubesti cu toata fiinta …

Pasi goi pe strazi reci…
Cutreier orasul cu tine-n gand ferindu-ma sa stau fata-n fata cu realitatea.
Uneori singuratatea ma aduce la exasperare..intr-o agonie,neliniste ,teama sau durere - amestecate cu bataile inimii .. care-mi suna ascutit in timpane,ritm alert ,existenta unui om care pierde sensuri intr-o clipa, care amestca ganduri in cuvinte pronuntate doar pe jumatate,
care zambeste ironic la cuvinte spuse ca sa raneasca … si-atat.
tu esti acolo mereu si nu stiu daca sa te uit e ceea ce vreau - De fapt stiu ca nu asta imi doresc …
Sunt mai bogata cu tine alaturi …chiar si doar in gand…dorul nesfarsit de tine ma roade putin cate putin si eu il vreau acolo .il tin ascuns caci fara el as fi mai putin om …

Priviri goale pe strazi anoste …
Privesc chipuri necunoscute ;
As vrea sa te vad si pe tine..sau sa ne intalnim mai bine …sa vorbim …caci tu ma intelegi…tu ma cunosti …
Altfel,am pierdut sensul vorbelor si rostul lor si-al mersului oricaror altor lucruri …totul pare superficial…se pierde in planuri,rationamente,proiectii si
proiecte…

As vrea ca totul sa…Ascunde-ma !

Aseara voiam sa-ti spun ca te iubesc.Pe de o parte vointa ma grabea sa-ti scriu cele doua cuvinte.Dar ratiunea, pe de alta parte:

-          El nu-si doreste asta .Ii faci rau.

Stiam deci ca n-ar trebui sa-ti spun nimic ; nu atata timp cat tu nu vrei sa ma auzi.

Bineinteles,ar putea fi totul doar o alta minciuna prin care tu scapi ieftin si singura care are de suferit pana la urma sunt eu.

Am cumpanit cateva zeci de secunde care mi s-au parut atat de lungi…parca pentru  acele zeci de secunde am transcens  normalitatea – ca o stare dobandita prin imixtiunea cu sine a unor corpuri straine – distincte molecule.

M-am abtinut.Uneori ma abtin de la a face sau a spune;de multe ori gresec – fie ca ma abtin,fie ca nu,de multe ori sunt mustrata ,fie de altii,fie de mine insami; Asa ca prefer sa gresesc mai mereu – in felul acesta oricat as pierde ,pierd mai putin.

Aseara am plans.Aseara am plans pentru ca m-am abtinut sa-ti spun ce simt.Poate ar fi la fel si daca ti-as spune si-ar fi in van.Dar macar m-as elibera pe mine.Tie oricum nu-ti pasa; sau asta vrei sa arati;oricum o sa ajungi sa nu-ti mai pese cat de curand;deci la ce bun sa-ti spun? Dar la ce bun sa tac ? Tie nu ti-as face rau oricum, nu-i asa?De ce sa-mi fac rau mie atunci ? In definitv,totul se reduce la interesul individual – caci suntem si noi fiare si incercam din rasputeri sa parem .Asa ca egoisti ne prefacem ca iubim , ne prefacem ca ne pasa ,ne prefacem capabili de sacrificii, ne supraestimam si ne laudam,ne prefacem ca suntem cine suntem si ca meritam ce meritam – dar ramanem aceiasi indivizi lasi, egoisti si infricosati ,slabi si usor de ranit.

Am tacut - Pentru ca prefer sa cred ca oamenii pot fi si sinceri, si ca uneori ,chiar daca interesul personal primeaza ,se mai gandesc si la ceilalti –  chiar daca le sunt doar niste instrumente pe care le folosesc sau de care abuzeaza  - carora ar trebui sa le multumeasca.Prefer sa cred ca nu totul e superficial si ca pana la urma oamenii se potrivesc doi cate doi, ca piese de puzzle - mult mai complexe.

Zbor gol.In aer,oameni goi dansau fericiti,plutind in culori.Vaza rosie se sparsese in bucati mici pe marmura de jos;ritmul cardiac era crescut ,si nestiind ce sa creada cauta stinghera sa se ascunda.Dar oamenii treceau si pe strada ,in grupuri ,razand.Altii se maimutareau prefigurand demonstratii de circ;numai ca magazinele de paine erau goale.

Sceptica,fiinta se convingea inca o data ca nu se stie nici pe sine;debusolata,se intreba cine e …dar niciodata nu raspundea cineva – astfel era totul sau nimic.

Daca ar fi fost sa fie un animal,i-ar fi placut sa fie un vultur;daca ar fi fost sa fie o culoare,ar fi fost albastru;daca ar fi fost sa fie un obiect,ar fi fost un fotoliu vechi,ros de vreme,langa o lampa cu lumina calda,in fata unei ferestre mici si primitoare acoperita cu draperii mov.Dar nu era.Era ceva necunoscut ,nu stia cine sau ce,incotro,de ce,imanent sau transcendent,este sau exista,este sau pare ca este,este sau nu este…

Stoluri de pasari zburau pe linistea albastra;Vantul batea,ca-ntotdeauna;Stelele erau la fel de frumoase.Isi spunea ca daca ar fi totusi in centrul universului ,intre stele si galaxii ,ele n -ar deveni decat comune.Altfel,de la sol sunt mai frumoase,dezirabile ,ideale.Asemenea,daca oamenii ar zbura,zborul pasarilor ar deveni neinsemnat si ar trece neobservat.

Fiinta avea nevoie sa se loveasca din plin de plin, pe deplin,si sa fie sigura, in siguranta , nu singura-n zbor.

Avea nevoie de o vaza noua,in care sa puna sa flori proaspete de primavara;Dar vaza nu putea fi decat lipita,asa era regula; deci aceasta nu avea sa mai fie vreodata la fel de perfecta – putea capata totusi o perfectiune defectuoasa.Astfel,oamenii ar fi zambit radiind,in parcuri verzi cu vata pe bat si caruseluri…Dar ea tot nu s-ar fi stiut,iar crapaturile ar fi ramas tot adanci si zborul tot gol,singuratic.

Dincolo de cadere era necunoscut si teama;teama de necunoscut si-o alta teama ,dezradacinata,izvorand de cine-stie-unde.Iar teama accea se ascunsese adanc in inima facand rani adanci care sangerau inecat in valuri sarate.Ca un jurnal scris cu cerneala intinata atat de dureros ca scrisul nu se mai putea distinge ,orice ar fi fost scris acolo ,si oricat ar fi insemnat el;orice ar fi vrut sa spuna.Povestile nu treceau dincolo de sentimente si ,la un moment dat ,deveneau neinsemnate.cuvinte goale; litere aranjate intr-o anumita ordine,mereu acceasi,tipar slut taind firea cu margini  si punand-o  in lanturi.

*

 Servetele de hartie pline cu lacrimi decorau parchetul plin de urme de talpi.Dincolo in spatele geamului batea lumina mov mirosind a liliac crud.Si dincolo?Dincolo erau casele mici,colorate usor,dormind in port.Iar dincolo?Dincolo era apa agitata traind.Si dincolo de apa?Dincolo de apa erau ganduri:aruncate la gunoi,izolate,urmand a fi incinerate.Mai bine sa nu se ajunga la ele caci gandurile deschideau cai catre sus,iar unii,care se credeau deja acolo,nu-I voiau pe altii ajunsi la ele.Cat de sus puteau ajunge gandurile ?Atat de sus incat sa se uite pe sine ,sa tranceanda.Unde?

*

Ceea ce nu facea apasa pe umeri,greu.Aripile-I cazusera in toamna.

*

Pe masuta stateau fursecuri cu multe E-uri,pline de praf.

Imi plac garile , ca orice alt loc aglomerat, cu oameni pestriti care se amesteca intr-o violenta miscare browniana.De ce ?Probabil pentru ca ele imi acorda anonimatul;ele sunt locul unde ma cunosc doar eu si unde nu trebuie sa dau socoteala nimanui de actele mele,dar mai ales de ceea ce sunt sau simt ca sunt si de ce simt ca sunt – acolo unde altii nu trebuie sa ma vada;unde trenuri vin si pleaca fara sa dea,la randul lor ,socoteala.

Si-apoi,mai e mersul cu trenul –calatorie lejera,posibil plina de peripetii;si mai sunt sinele si luminile de pe peron.Uneori ,cand e ceata,sinele par infinite; la fel si lumina felinarelor care se contopesc cu picaturile fine si reci de ceata.E umeda si incacioasa ceata ,iar gara,murdara si zgomotoasa ,geme in agitatia continua dintre  trenuri,linii si peroane.

In gari,nimeni nu stie unde merg altii; e insa posibil sa se intalneasca in acelasi tren si sa aiba, poate ,chiar aceeasi destinatie.

Ca era mult de mers

Si era aglomerat ;       

Prin geamurile aburite de pe care curgea apa murdara in stropi ca picaturi reci de sudoare ,se vedea zapada alba ,strans lipita de ramuri.Privea in gol si-n fata ii treceau nepasatori copacii de pe marginea strazii murdare plina de masini zgomotoase care claxonau isteric.La fiecare statie autobuzul frana,se oprea brusc ,iar oamenii ,mai violent ca  trestiile in bataia vantului, se loveau unii de altii;unii isi cereau scuze,altii priveau indignati catre ceilalti;unii coborau plini de griji,altii urcau inghetati cu zapada agatata-n parul negru,ori blond,ori rosu;zeci de fețe necunoscute.zeci de masti- de portelan pictate in culori vii sau simple lucind in albul zapezii;mai erau si masti de marmura … si masti de lut ars cu miros de truda spalata in sudoare.Si ochii se plimbau pe incaltamaintea lor si se mira cate poate ea sa spuna.;pana si o pereche murdara de pantofi are o poveste;si fiecare pantof are povestea lui;si fiecare spune ceva : de la culoare ,la forma,material si decoratii;si tocuri;da,la tocuri,ele fac femeile mai feminine;de parca fara tocuri si-ar pierde vraja.Femei ratacite incercand sa se salveze,urcandu- se pe tocuri si purtand fuste ca sa atraga priviri;pentru ca ceva sa le spuna ca mai pot fi inca gasite;unele ratacesc mereu in alte paturi sperand ca vor poposi pana la urma intr-unul pentru mai mult timp ….sau pentru totdeauna;altele se intorc in patul lor;el ei si-al lui,si-n brate cunoscute si cu ochii inchisi ,adorate;altele adorm imbratisand ursi dragalasi de plus ori perne colorate dulce.Fiecare are o poveste ; si n-o spune.Fiecare tine ascunsa povestea lui si-o ia cu sine;si ce pacat ca paturile nu pot vorbi,nici ursii de plus ,nici bratele barbatilor iubiti pur si simplu sau de nevoie.Franturi de viata ratacind intr-o lume tot mai rece pe cat mai preocupata cu diverse.In autobuz oamenii citesc.De ce, nu stie nimeni;stiu doar ei ;ca sa stie mai mult;ca sa se sustraga cotidianului,intamplarilor din jur,ca sa se umpla cu lumi false care nu le apartin,pe care nu le-au trait,ca sa simta prin altii,ca sa simta si atat?Atatea povesti.Ea se indragostise din nou de un necunoscut;stia ca nu va dura mult caci mereu se indragostea de cate ceva sau cineva,intamplator .Ii ramaneau insa intiparite in minte fetele lor,trasaturi si ceea ce ii inspira fiecare; purta cu sine albume pline de trairi inexplicabile dar sublime.Se intampla mereu asta la metrou sau in autobuz.si ii placea.ii placea mult sa se indragosteasca.nu dura mult si nici nu voia;ar fi fost inutil .O ardere a sinelui in van.Mai bine sa-ti fie dor,si-as fi spus,dar acum nu ii era dor.La fiecare curba oamenii se leganau si se loveau unii de altii.La metrou oamenii se grabeau.O poza a oamenilor ca niste furnici zgribulite.Daca cineva ar calca peste musuroi,cu siguranta nu ar mai fi construit la fel.Si pozele,ca si cartile,spun povesti.Pozele sunt mereu frumoase;Si daca sunt urate,tot frumoase sunt;si de continutul lor e urat,ramane totusi frumos – releva categorii estetice.Dar oamenii din poze nu sunt asa mereu.Uneori pozele,ca si cartile mint;ca si femeile;ca  oamenii.

Iar autobuzele sunt o viata;fiecare autobuz spune povestea unei vieti si a mai multora in acelasi timp:necunoscuti,graba ,inghesuiala,lupta,ierarhii,curbe,viteza,bani si control.

Si un copac e ca viata:crestere,bataia vantului, soare dimineata si cantec de pasarele,apoi bataia vantului,durere ,singuratate.Orice e viata e intocmai ca si viata tot pe atat de mult pe cat viata e tot ce sunt ele.

Si numai oamenii au mai ramas nefericiti;si se intreaba mereu ,calculeaza,incearca sa gaseasca solutii; sa se regaseasca in altceva;unii in fluturi,altii in tigri,altii in flori;dar nu vad ; le e greu sa se accepte,nu-si mai ajung;se vor altii,dar nu vor sa vada ca n-or sa se aiba vreodata altfel decat sunt.

Se numesc rationali,superiori,cultivati,diferiti.                                                                    

“Ma simt atat de goala incat nu-mi pot spune golul in cuvinte.nu inteleg oamenii,inteleg catre ce tind dar nu-mi dau seama intr-adevar de ce.merita scopurile lor efortul intr-adevar?”

Ei ii placea realitatea distorsionata.altfel  era cruda.un camp de lupta intre atati cazuti.stia ca ei n-or sa fie niciodata altfel;dar si ea era om …si ii placea visul ei de bun si bine;de cald si frumos interior;unde in oameni nu cresteau blocuri ci case micute cu parcuri ,gradini si locuri de joaca pentru copii in multe culori;atat de multe;oamenii nu erau gri in visul ei ,si nici intunecati;erau verzi mereu si plini de flori si faceau plaja la malul marilor albastre.

Cand i se dilatau simturile,pierdea timpul;lucrurile erau nelucruri si nu mai contau;si ce bine era cand ele nu erau prezente sa conditioneze existenta spre exasperare  ;paranoia dusa la extrem ,si-apoi o pace asemenea cu moartea;o alta lume in care sunetele si imaginile erau departe de ratiune si-n care fumul tigarii ineca marea moarta din sine.Evada mereu.In lumea ei .iar ei radeau si-si dadeau dreptate.Ea nu le intelegea nici egoismul,nici egocentrismul;nu erau nici macar acele fiinte pre-sociale care sa simta mila;erau doar niste fiare rationale.Si ratiunea le dicta ura;caci ea le furniza mereu motivele care-o sustineau,dupa procesele ei,mai mult sau putin juste .Ce ar fi putut simti altfel?poate frica?Frica era sublima.

Cadeau stele .dincolo de noapte era patul ei rece.si un cearceaf sifonat.astepta sa sune telefonul.mereu astepta sa sune intr-un dor dulce si mereu nu se-ntampla nimic.printre lacrimi ascunse isi varsa tristetea cu gust de apa de balta statuta;o zadarnicie fara inteles chiar si pentru ea.dar ce mai conta intelesul cand fara iubire nu mai exista nimic?doar scrum de tigara stinsa cu mult timp in urma,atunci cand inca auzea ceasul batand pe peretele din spatele ei.privind spre soare vedea mereu incertitudine;nu mai stia daca sa spere sau nu,daca asteptarea mai avea vreun rost chiar si in clipa in care nu doar ratacise drumurile,dar nici macar nu le mai distingea de pustiul din ea sau de iarna de-afara.

Gandea mereu la altceva decat I se cerea si nu cerea nimic in schimb;ii placeau zambetele si gesturile umane;chipurile aveau mereu cate o taina dar nu erau niciodata ferecate .Unii oameni aveau aripi ;dar zburau greu si cadeau des ,obositi,altii erau legati in lanturi grele si trageau cate o piatra dupa sine;nu stia de ce;iar ei nu aveau niciun interes sa spuna.

Era goala.si nu avea nevoie de incurajari rationale prefacute  - farsele stanelor de piatra in chipuri de om.Nu voia sa se umpla cu scuze sau false justificari;voia fluturi; o invazie de fluturi in stomac,si-n suflet;si-n minte;invazie;dac-ar fi fost carnivori fluturii s-ar fi lasat devorata cu placere;de un fluture mare,albastru.

Criza de valori.Anomie.Devianta.In tren.

-          Mami,de ce nu vad sinele ?

-          Mami,de ce nu mergem mai repede ?

-          Tataie,Mos Nicolae mi-a adus ceva cadouri la tine ?

Varste de la 7 la…70 de ani –poate?! Cine stie? Criza de valori.

*

Tindem tot mai mult spre a-i dezvalui omului tainele:stiinta:biologie,psihologie,medicina,chimie,sociologie,stiinte politice.Atribuim omului trasaturi,gasim caracteristici ,definitii.

*

- Mami, de ce are trenul usa?De ce n-au facut trenuri fara usi ,sa avem toti un loc mare?

*

Dar omul iese din tipar.Dincolo de limita lui carnala,omul depaseste orice definitii,caracteristici,trasaturi,caci omul e ceea ce nici macar el nu cunoaste.Omul insusi cunoaste doar latura de care este  constient.Altfel , omul este doar unul – copii.Miliarde de copii – asemanatori.Oameni cu aceleasi trasaturi fizice,cu aceleasi gesturi,categorii de oameni mediocre.Dar exista genii,oameni care depasesc categoriile mediocre.Geniile insele sunt o categorie,un tipar al geniului.

Ce ii aseamana prin prisma stiintei – un iq peste medie?Poate.Dar fiecare e unic – mai spune tot stiinta.Ce altceva mai putem avea de la ei in afara de date despre iq si and si mostenirea inventiei,a inovatiei,a noului, prototipul?

Tainele omului nu pot fi cunoscute caci nu aceasta e menirea lui.Daca s-ar cunoaste,omul nu ar mai fi  om.;si nu ar fi un altfel de om,ci doar altceva.Daca s-ar cunoaste ce ar mai fi omul ?Si de ce ?

Omul  este un sincretism.Omul este arta.Omul se simte – dar nu empiric.Simtirea despre om e inefabila.De ce cautam atunci sa cercetam omul ?

Ce este apreciat la un tablou?Calitatea vopselei ?panza?Rama?dimensiunile?Este oare un tablou de dimensiuni mari neaparat mai valoros decat unul de dimensiuni mici ?
*

Criza de valori.Anomie.

Strada incepuse sa fie deprimanta.Mereu oameni intr-o scurgere lenta de culori pe-o panza ingalbenita .

*

Cand desena chipuri,acestea erau mereu deformate.De ce ?Se intreba mereu .era oare la fel ca ele?

Ei doi nu aveau sa mai petreaca niciodata timp impreuna.Timpul nu era al lor caci fiecare avea timpul sau.

“Tu esti rapid,alergi,ai scopuri…ii spuse ea soptit.Eu nu.

Ma suni.De ce ma suni ?Iti multumesc pentru ca-ti faci griji pentru mine.Da,stiu,ne casatoriseram;in gluma,ca doi copii.Casatoria noastra era totusi simbolica.Nu vrei sa divortam;spui ca trebuie macar sa incercam sa trecem peste orice inainte de a lua o astfel de hotarare.Doar ne-am casatorit din iubire.Eu cred ca mai mult pentru confort,ca sa avem asigurat un loc cald la care sa ne intoarcem mereu dupa rataciri,unde sa ne regasim.

Suntem doua pasari.Avem un cuib si avem grija unul de altul ca atare.Cu gandul doar.Ei si?

Macar putem zbura.Trist e ca zburam mereu,fara oprire;iar uneori incepe sa doara.

De ce ma suni? Stii ca n-am sa mai raspund vreodata .“

Ceasul batea monoton;ca-n fiecare noapte singura si trista,plouata si rece,mirosind a tigari si alcool, aproape de ora trei.